Cronică la romanul Năucul

Ioan Suciu, Nãucul, Editura Aius, Craiova, 2018.

 

Romanul Nãucul începe cu aducerea în prim-plan a protagonistului numit Artemie, un personaj cufundat în lectura unui roman polițist, a cãrui desfãșurare epicã o trãiește la cote maxime în timp ce îi ține locul vãrului sãu la un atelier de tatuaj. Lipsit de simț practic, cel puțin în acest domeniu, Artemie amânã clienții reprogramându-i. Mic de staturã, vanitos, cu o privire fixã și corpolent, personajul se aratã totuși a fi agil, priceput, vioi. Seria sa de aventuri neobișnuite începe cu recuperarea pisicii unei doamne, pe care i-o înapoiazã, fãrã ca cititorul sã știe dacã pisica era sau nu acesteia. Despre viața de familie a lui Artemie aflãm cã este cãsãtorit și își dorește cu ardoare produsul unei firme care vinde „Aparate pentru calmare în cãsnicie” (p.8). Pentru a achiziționa acest aparat, protagonistul bate la ușa adresei respective și se supune unei proceduri de dezinfectare înainte de a intra. De asemenea, trebuie sã poarte și galoși. Dupã aceastã inițiere, primește o cutie, în care, posibil, se aflã produsul, instrucțiuni de folosire nu are, însã aflãm cã „funcționeazã prin simpla prezențã! / – A lui sau a nevestei? / – Și-și!”. Pe lângã parodierea vieții de cuplu, romanul ironizeazã și statutul scriitorului de succes, distrugând clișeul cu privire la prestigiul acestuia. Întâlnirea personajului cu scriitori celebri nu are loc într-un cadru somptuos, la lansãri de carte, prezentãri sau conferințe, ci pur și simplu dupã ce Artemie traverseazã strada. Întâi este acaparat de prezența primului mare scriitor, apoi „apãru un alt scriitor, mai mare ca primul” (p.11). Despre acest din urmã fabulos scriitor aflãm cã se inspira de la o mãtușã, la rândul ei, femeia se inspira din viațã „mai precis din piațã” (avea casa lângã piața satului). Atitudinea acestui scriitor e grandioasã, el cugetã în mijlocul strãzii fiind claxonat cu furie de mașini. Surpriza de proporții continuã cu apariția altor scriitori, iar prezența lor nu mai uimește, ci devine agasantã. Astfel, Artemie se refugiazã într-un mall pentru a urmãri un film, dar nici aici nu scapã de scriitori. Chiar și la garã în așteptarea unui vãr, discuția cu acesta este despre adresa unui scriitor, cãruia vãrul are sã-i dea ceva, deoarece locuia în satul din care provenea scriitorul. Dupã ce îl conduce pe vãr unde era cazat, protagonistul este oprit de un necunoscut, care îl roagã sã-l însoțeascã într-un local și în mod uimitor, persoana este tot „un mare scriitor” (p.14). Din pãcate, protagonistul nu-l recunoaște: „Nu-l cunoștea fiindcã nu-l vãzuse niciodatã; când scriitorul apãrea la televizor, Artemie era cu spatele cãutând ceva sub pat, și când privea la televizor se dãdeau reclame minute întregi. Dar era un scriitor mare și în viațã” (p.14). Parodierea prestigiului scriitorilor se observã în aceste secvențe în care ironia și umorul își fac foarte bine simțitã prezența. Absurdul situațiilor continuã cu repararea broaștei unei uși, dar înainte de a fi remediatã defecțiunea la lãcãtuș, Artemie este supus unui chestionar, în care este întrebat dacã locuiește la bloc sau la curte, dacã are mașinã, se pun întrebãri despre rude și despre bãtãturile din palmã. Dupã ce problema e rezolvatã în atelier de cãtre femeile care lucrau ca lãcãtuș, personajul are posibilitatea ca în locul plãții sã participe ,,activ la conferința privind prevenirea cãderii urechilor” (p.25). Este vorba de o conferințã atipicã, care își propune sã lãmureascã toate întrebãrile, deși nu se expune nimic, iar întrebãrile vor fi și ele la fel de absente. Ciudat este și atașamentul lui Artemie fațã de o maimuțã verde, pe care o cumpãrã dintr-un magazin de jucãrii. Omului de la metrou îi pare cã maimuța ar fi „odrasla” (p.32) personajului și îi cere sã îi asigure cãlãtoria și ei. Mult mai ciudat este cã acasã, maimuța prinde viațã și, iritatã de atingerile și smotocelile personajului masculin, trece la amenințãri și ordine. Fiind atât de acaparat de prezența acesteia, Artemie trebuie sã pãrãseascã locuința, deoarece soția sa nu înțelege noua situație. Idila dintre maimuțã și personaj continuã cu noi întâmplãri, dar pentru o scurtã perioadã, dupã care maimuța va dispãrea definitiv. Cu toate acestea, cele mai palpitante peripeții ale vieții lui Artemie încep dupã ce este restructurat. Fiind forțat de împrejurãri, se angajeazã la firma unui fost coleg de școalã, Stamate, firmã despre care nu știm exact cu ce se ocupã. Incapabil sã o administreze și autocaracterizându-se drept ,,tãntãlãu” (p.68), Stamate, șeful, îl va supune pe protagonist unor serii de încercãri limitã, cele mai multe fãrã sens, prezentate cu ironie și replici demne de teatrul absurdului. Una dintre numeroasele scene absurde este cea cu înotul șefului pe ciment, la marginea unei piscine. Absurdul continuã cu apariția unor doctori, care cer sfatul lui Artemie cu privire la îngrijirile pe care trebuie sã le ofere pacientului cu fracturã, cãruia vor sã-i punã piciorul în ciment folosinduse de un cancioc și o sfoarã gãsitã la întâmplare. Aflând cã trebuie sã punã piciorul rãnitului în ghips, medicii fug de la fața locului în cãutarea celor necesare. Trecerea de la un episod la altul se face fãrã coerențã, fãrã o logicã a întâmplãrilor, deoarece dimineața șeful îl cheamã pe Artemie ,,sã-l asiste la gimnastica de înviorare” (p.136), care constã în exerciții frenetice, adevãrate acrobații de circ, pe care șeful trebuie sã le execute ascultând instrucțiunile de pe un casetofon. Tabloul execuției exercițiilor este unul caraghios prin nereușitele și insistențele personajului. Totul culmineazã cu șeful care se aruncã pe geam. Acesta vrea sã respecte exact toate mișcãrile cerute de pe înregistrarea pe care o ascultã și cade într-un tomberon, fiind adus în locuințã cu tot cu tomberon de doi gunoieri. Aceștia urmeazã și ei sã fie aruncați pe geam de garda personalã a șefului, iar lui Artemie i se dã o pedeapsã mai neobișnuitã, este aruncat la rațe, care îl tortureazã cu ciocurile lor ascuțite. Pentru ca pedeapsa sã fie și mai mare, Artemie este ținut de cei din garda de corp a șefului cu capul în jos în imposibilitatea de a respira. Eliberarea personajului se produce precum în filmele de acțiune cu ajutorul intendentului, care îl lovește pe agresor în cap cu o lopatã. Dupã acest episod, șeful cere din nou sã îl vadã pe Artemie.

Încercând sã surprindem o imagine de ansamblu, se poate observa atmosfera kafkianã, care se compune din secvențe halucinante, grotești, generând o perspectivã care îmbinã tragismul și comedia într-o narațiune fragmentarã. Aceasta implicã un parcurs labirintic dominat pe alocuri de cruzime, alienare, dialoguri ilogice, rupte de context, care pot stârni râsul, dar care dau și de gândit prin alcãtuirea neobișnuitã, rupând lanțul confortabil al clișeelor care ne dominã existența.

 

Cristina Gelep

https://revista-mozaicul.ro/mozaicul-anul-xx-nr-10-2018/

cronica Naucul

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s